Procedura insolvenței, reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, are printre obiectivele sale și identificarea cauzelor care au condus la starea de insolvență a debitorului. În acest context, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a administratorilor, directorilor sau a altor persoane care au contribuit, prin fapte ilicite, la incapacitatea de plată înregistrată la nivelul societății. Acest mecanism este reglementat prin art. 169 din Lege ce prevede cazurile specifice în care poate fi antrenată răspunderea acestor persoane.
Cadrul legal: art. 169 alin. (1) lit. a)–h) din Legea nr. 85/2014
Conform art. 169 alin. (1), judecătorul sindic poate dispune, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, ca o parte din pasivul societății debitoare să fie suportat de persoanele care au contribuit la starea de insolvență a acesteia prin săvârșirea uneia sau mai multor fapte ilicite expres enumerate:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
Lista acestor fapte este una expresă, dar nu exhaustivă, în sensul că lit. h) permite atragerea răspunderii și pentru alte fapte ilicite, cu condiția ca acestea să fie săvârșite cu intenție și să fi contribuit la insolvență.
Condițiile atragerii răspunderii
Pentru ca instanța să dispună antrenarea răspunderii persoanelor menționate, va fi necesară îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții:
- Existenta unei fapte ilicite – una dintre cele prevăzute la lit. a)-h);
- Existența unui prejudiciu – în mod obișnuit, pasivul nerecuperat al masei credale;
- Raport de cauzalitate – între fapta ilicită și starea de insolvență (prejudiciul); atragerea răspunderii nu poate să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta imputată;
- Vinovăția persoanei vizate – fapta trebuie să fie săvârșită cel puțin cu vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte.
Instanțele de judecată verifică în concret dacă aceste condiții sunt îndeplinite, iar deciziile obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție vin să clarifice aplicarea acestor prevederi.
Decizia nr. 14/2022 a ÎCCJ – pronunțată în recurs în interesul legii
Prin Decizia nr. 14/2022, Înalta Curte a statuat că, în cadrul acțiunii întemeiate pe art. 169 din Legea nr. 85/2014, atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului presupune analiza raportului de cauzalitate între fapta ilicită și ajungerea societății în insolvență, și nu între faptă și cuantumul pasivului. Cu alte cuvinte, nu se impune dovedirea exactă a întinderii prejudiciului cauzat de fiecare faptă, ci doar existența unei contribuții cauzale la starea de insolvență. Această interpretare a fost menită să elimine practica neunitară în care unele instanțe solicitau administratorului judiciar să dovedească matematic suma exactă generată de fiecare faptă reținută, ceea ce era adesea o probă imposibilă în practică.
Decizia nr. 27/2022 a ÎCCJ – pronunțată în recurs în interesul legii
Înalta Curte a stabilit că procedura insolvenței nu poate fi închisă înainte de soluționarea definitivă a acțiunii de atragere a răspunderii formulate în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. Judecătorul-sindic trebuie să soluționeze această acțiune în cadrul și pe durata procedurii de insolvență întrucât, după închiderea acesteia, nici judecătorul sindic și nici practicianul în insolvență nu mai are competențe în cadrul procedurii. Închiderea prematură ar împiedica exercitarea atribuțiilor de către practicianul în insolvență, care este descărcat de orice responsabilități la data închiderii procedurii de insolvență, fapt ce ar vicia legalitatea procesului. Executarea silită rămâne posibilă ulterior închiderii procedurii, însă hotărârea de atragere a răspunderii trebuie să fie definitivă înainte de închiderea procedurii de insolvență.
Aplicabilitate practică
Pe baza acestor clarificări jurisprudențiale, în practică, acțiunile în antrenarea răspunderii administratorilor trebuie să îndeplinească rigori probatorii stricte. Nu este suficientă prezentarea unei situații financiare negative sau a unor decizii manageriale eronate. Trebuie să existe:
- o identificare clară a faptei ilicite, pliată pe una dintre literele expres enumerate la art. 169 alin. (1);
- proba că fapta a fost săvârșită cu vinovăție (intenție directă sau indirectă);
- legătura de cauzalitate între fapta respectivă și incapacitatea de plată a societății.
Spre exemplu, în cazul literei a) trebuie dovedit că administratorul/cel responsabil de starea de insolvență a folosit bunuri sau credite ale societății în folosul propriu sau a altei persoane. S-a reținut ca fiind îndeplinită această condiție atunci când, deși din balanțele de verificare și din bilanțul contabil pe anul precedent rezultă că societatea deține bunuri mobile (utilaje, autoturisme, calculatoare, etc.) ori sume de bani în casă, ele nu se găsesc faptic. În acest caz, se prezumă, până la proba contrară, că au fost folosite în interes propriu de către administrator/cel responsabil de starea de insolvență [Sentința civilă nr. 414/05.03.2025, Tribunalul Specializat Cluj, Decizia civilă nr. 89/13.02.2025 Curtea de Apel Cluj, Sentința civilă nr. 1292/2024 din 25.06.2024 Tribunalul Specializat Cluj].
Însă în lipsa unor elemente de fapt clar delimitate, simpla neplată a datoriilor nu este suficientă pentru a naște prezumția utilizării în interes personal a activelor societății, reținându-se de către judecătorul sindic că simpla neplată a datoriilor către bugetul de stat nu este suficientă să probeze că bunurile societății ar fi fost folosite în interes personal, societatea aflându-se în pierdere în ultimii 2 ani anterior deschiderii și nu s-au identificat înstrăinări din patrimoniul debitoarei [Sentința civilă nr. 2105/26.11.2024 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj].
Cât privește art. 169 lit. c), pentru ca fapta să fie tipică, este necesar a se proba continuarea activității, în pofida văditei pierderi financiare a societății, în interes personal. Nu este de ajuns ca societatea să se afle în pierdere deoarece acest lucru, singular, nu prezumă că administratorul statutar a urmărit un interes personal. S-a reținut că ar fi trebuit probată existența unor înstrăinări patrimoniale, a unor distribuiri de dividende sau a altor acțiuni prin care administratorul ar fi profitat personal în vreun fel de pe urma pierderii financiare a societății [Sentința civilă nr. 2105/26.11.2024 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj].
În fine, s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii în temeiul litere a) și c) chiar dacă printr-un raport de inspecție fiscală s-a reținut că într-o perioadă anterioară, societatea datora TVA la bugetul de stat, pe care a omis să îl declare, fiind astfel recalculat retroactiv pentru perioada de referință. Astfel, judecătorul sindic a concluzionat că nu s-a probat intenția de a frauda interesele societății sau a creditorilor prin omisiunea de plată a TVA [Sentința civilă nr. 2105/26.11.2024 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj].
În cazul faptei de la lit. d), neținerea deloc a contabilității atrage răspunderea administratorului. De asemenea, în aplicarea Deciziei nr. 14/2022 a ÎCCJ, administratorul care refuză expres sau tacit să pună la dispoziția administratorului judiciar/lichidatorului judiciar a documentelor contabile (chiar dacă au fost întocmite) se prezumă că nu a ținut deloc contabilitatea, cu consecința atragerii răspunderii sale [Sentința Civilă nr. 834/07.05.2025, Tribunalul Specializat Cluj, Sentința Civilă nr. 838/07.05.2025, Tribunalul Specializat Cluj].
Cât privește neținerea conformă a contabilității sau ținerea unei contabilități fictive, ar putea fi necesară o expertiză contabilă care să arate în concret abaterile și să demonstreze că aceste nereguli au afectat capacitatea de gestionare a resurselor societății, contribuind la insolvență, nefiind suficientă o simplă neconcordantă în actele contabile.
De pildă, nu s-a considerat ca fiind îndeplinită condiția neținerii conforme a contabilității atunci când societatea nu a plătit TVA datorată retroactiv și stabilită printr-un raport de inspecție fiscală (și prin urmare, neînregistrată în contabilitate) deoarece administratorul societății a dovedit că din culpă, și nu cu intenția de a frauda interesele creditorului, societatea a omis plata TVA [Sentința civilă nr. 2105/26.11.2024 Tribunalul Specializat Cluj].
În schimb, înregistrarea în contabilitate a unor operațiuni fictive, fără un scop economic real, având ca unic obiectiv eludarea obligațiilor fiscale și obținerea de avantaje fiscale nejustificate, întrunește elementele constitutive ale faptei de ținere fictivă a contabilității [Decizia Civilă nr. 132/03.03.2025 Curtea de Apel Cluj].
În cazul lit. g), care vizează plățile preferențiale, se examinează dacă în ultima lună înainte de încetarea plăților administratorul a dispus plăți în favoarea anumitor creditori, cu încălcarea principiului egalității între aceștia. Aceste verificări pot avea loc pe baza documentelor contabile, dar mai ales pe baza documentelor primare (contracte, facturi, chitanțe, etc.).
Trebuie menționat și că în cazul în care sunt mai multe persoane responsabile de starea de insolvență, de exemplu atunci când există mai mulți administratori ai unei societăți comerciale, răspunderea lor va fi solidară, cu condiția ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia în care au contribuit la starea de insolvență [art. 169 alin. (4)]. Acest lucru înseamnă că va putea fi urmărit un singur administrator/persoană responsabilă de starea de insolvență pentru întreaga sumă de bani pentru care se atrage răspunderea, urmând ca după îndestularea creditorilor, administratorul/persoana responsabilă de starea de insolvență să poată să exercite o acțiune în regres împotriva celuilalt ori celorlalți responsabili.
De asemenea, trebuie cunoscut faptul că legea îi protejează pe asociații/acționarii unor societăți care nu au fost de acord cu luarea unor decizii colegiale în cadrul societății și care în final au condus la starea de insolvență. Astfel, răspunderea persoanelor în cauză nu va putea fi angajată dacă, în organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori la faptele care au contribuit la starea de insolvenţă sau au lipsit de la luarea deciziilor care au contribuit la starea de insolvenţă şi au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziţia lor la aceste decizii [art. 169 alin. (5)].
Totodată, legea îi protejează și pe cei care, în luna precedentă încetării plăţilor, au efectuat, cu bună-credinţă, plăţi în executarea unui acord al societății cu creditorii, încheiat ca urmare a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, cu condiţia ca acordul să fi fost de natură a conduce la redresarea financiară a debitorului şi să nu fi avut ca scop prejudicierea şi/sau discriminarea unor creditori. Aceste prevederi se vor aplica şi în cazul acordurilor realizate în cadrul procedurii concordatului preventiv [art. 169 alin. (6)].
Aspecte procedurale
a) Cine poate exercita acțiunea în atragerea răspunderii în insolvență?
Judecătorul sindic nu poate, din oficiu, să atragă răspunderea celor responsabili de starea de insolvență, fără o sesizare conformă care să provină de la una dintre persoanele cărora legea le recunoaște calitatea procesuală activă.
Acțiunea în atragerea răspunderii administratorului societății sau a persoanei responsabile de starea de insolvență poate fi exercitată de către administratorul sau lichidatorul judiciar, de către președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acțiune, în aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 30 % din valoarea creanțelor înscrise la masa credală [art. 169 alin. (2)].
b) Cine răspunde pentru insolvența persoanei juridice?
Răspunderea patrimonială pentru starea de insolvență revine, în primul rând, administratorilor statutari ai societății, pentru faptele exercitate pe perioada mandatului. Răspunderea patrimonială revine, deopotrivă, oricărei alte persoane responsabile de starea de insolvență, inclusiv a asociaților / acționarilor, dacă se dovedește că aceștia au săvârșit cu intenție una dintre faptele enumerate expres la art. 169 alin. (1). Dat fiind că orice persoană va putea fi ținută răspunzătoare, administratorii de fapt (din umbră) ai societății sunt, în egală măsură, pasibili de răspundere.
c) Când poate fi exercitată acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale pentru starea de insolvență?
Acțiunea în atragerea răspunderii administratorului nu poate fi exercitată oricând, ci numai într-un termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariția stării de insolvență[art. 170 prima teză].
Acest termen începe să curgă cel mai târziu la data publicării în BPI a raportului administratorului judiciar/lichidatorului judiciar prevăzut de art. 58 alin. (1) lit. b) sau, după caz, art. 64 lit. a) (raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la starea de insolvență) [art. 170 a doua teză]. Acest lucru înseamnă că dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data publicării în BPI a raportului cauzal, eventuala acțiune în atragerea răspunderii persoanei identificate ulterior ca responsabile de starea de insolvență va fi respinsă drept prescrisă.
Rolul unui avocat este esențial în această chestiune deoarece pentru a beneficia de efectele prescripției, debitorul este obligat să invoce prescripția cel mai târziu la data primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate în primă instanță, judecătorul sindic neputând invoca prescripția din oficiu [art. 2.512 alin. (2) și art. 2.513 C. civ.], apărarea fiind una de ordine privată. Avocatul va avea rolul să se asigure de respectarea termenelor procedurale.
Trebuie menționat și că, în lumina Deciziei nr. 27/2022 a Înaltei Curți, din moment ce a fost închisă procedura de insolvență, răspunderea celui responsabil de starea de insolvență nu va mai putea fi antrenată.
d) Care sunt mijloacele de probă în dovedirea stării de insolvență?
Din punct de vedere probatoriu, judecătorul sindic își va întemeia soluția de admitere sau de respingere a cererii administratorului judiciar/lichidatorului judiciar sau a creditorilor pe baza documentelor aflate în dosarul de insolvență și pe baza probelor propuse de către reclamant și pârât, administrate în condiții de contradictorialitate.
Așadar, cel responsabil de starea de insolvență are ocazia să se apere invocând orice mijloc de probă pentru a-și susține nevinovăția, însă aceste probe trebuie invocate cu respectarea regulilor procedurale prevăzute de Codul de procedură civilă, de respectarea cărora se va îngriji avocatul părții. Așadar, partea poate dovedi inclusiv cu martori faptul că nu este vinovat de starea de insolvență de pildă, prin dovedirea că o altă persoană, în afara controlului său, s-a folosit de bunurile societății, faptul că în luna încetării plăților a plătit cu prioritate un creditor a cărui creanță era preferențială, faptul că neplata datoriilor s-a datorat unor împrejurări obiective, în afara controlului său, faptul că un alt administrator a luat măsurile ruinătoare pentru societate, etc. Similar, o atenția sporită va trebuie acordată confirmității situației contabile și interacțiunii cu lichidatorul judiciar, existând adesea situații când formularea acțiunii de antrenare a răspunderii are la bază împrejurarea că anumite documente justificative nu au fost comunicate practicianului în insolvență sau că aceștuia îi lipsesc informații relevante pentru determinarea în mod corect a situației de fapt și de drept.
Efectele pronunțării unei hotărâri definitive de antrenare a răspunderii
În primul rând, efectul principal al unei astfel de hotărâri judecătorești este acela că administratorul/cel responsabil de starea de insolvență va fi ținut să plătească personal, din propriul patrimoniu, pentru datoriile societății. Acest lucru înseamnă că bunurile personale ale sale vor putea fi urmărite silit în cadrul procedurii de executare silită pentru recuperarea sumelor necesare acoperirii pasivului societății în insolvență / falite. În baza acestei hotărâri judecătorești, creditorii vor putea apela la un executor judecătoresc care va iniția procedura executării silite împotriva persoanei fizice răspunzătoare, aceasta riscând executarea bunurilor proprii.
În al doilea rând, este important de știut că pronunțarea unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii persoanei responsabile de starea de insolvență atrage după sine pierderea dreptului de a mai fi desemnată administrator, respectiv decăderea persoanei în cauză din dreptul de a fi administrator în alte societăți, timp de 10 de ani de la data rămânerii definitive a hotărârii [art. 169 alin. (10)].
În al treilea rând, atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului/celui responsabil de starea de insolvență nu înlătură aplicarea legii penale, dacă fapta constituie infracțiune [art. 169 alin. (8)].
Concluzii
Mecanismul prevăzut de art. 169 din Legea nr. 85/2014 are un dublu rol: de sancțiune pentru conduita abuzivă sau imprudentă a administratorilor și de compensare parțială a pasivului societății debitoare, în favoarea creditorilor. În lumina Deciziei nr. 14/2022 a Înaltei Curți, devine evident că această răspundere nu este automată, ci trebuie fundamentată pe existența cumulativă a celor patru condiții esențiale: faptă ilicită (din cele enumerate la lit. a)–h)), prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție.
Însă atragerea răspunderii administratorului nu poate deveni un instrument de coerciție generală sau o simplă modalitate de acoperire a pasivului, ci trebuie să fie utilizată cu respectarea principiilor fundamentale ale răspunderii civile și cu respectarea garanțiilor procesuale.